Victor s-a aplecat și mai aproape de mine, atât de aproape încât aproape că îi simțeam respirația prin ecran. Dar nu asta m-a îngrozit.
A întins mâna… și a apăsat ușor pe gâtul meu.
Nu tare. Nu ca să rănească.
Ca și cum ar verifica… dacă respir.
Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia mai puteam ține telefonul.
Victor a rămas nemișcat câteva secunde, cu degetele pe gâtul meu, apoi și-a retras mâna foarte încet.
Și atunci s-a întâmplat ceva și mai ciudat.
A început să vorbească.
— Îmi pare rău… — a spus încet.
Vocea lui era complet diferită. Nu mai era rece, nu mai era distantă. Era… obosită. Aproape dureroasă.
— Știu că mă urăști… dacă ai ști totul, probabil ai fugi… — a continuat el, privind la mine ca și cum aș fi fost trează.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Dar nu pot altfel… nu încă…
Victor și-a trecut mâna prin păr și a închis ochii pentru o clipă.
— Dacă nu fac asta… ei te vor lua pe tine.
Am simțit cum mi se taie respirația.
El s-a ridicat brusc, de parcă și-ar fi dat seama că a spus prea mult. A început să se plimbe prin cameră, apoi s-a oprit din nou lângă pat.
— Totul e aproape gata… încă puțin… și vei fi în siguranță, — a șoptit el.
Apoi s-a aplecat iar spre mine… și a făcut ceva ce nu mă așteptam deloc.
M-a învelit mai bine cu pătura.
A rămas câteva secunde privind în tăcere, apoi s-a întors și a ieșit din cameră.
Înregistrarea s-a terminat.
Am rămas nemișcată, uitându-mă la ecran.
Mintea mea refuza să proceseze ce tocmai văzusem.
Nu era ceea ce mă așteptasem.
Dar nici nu era normal.
În acea noapte nu am mai putut să stau liniștită.
Pentru prima dată, nu am luat pastila.
Am prefăcut că o înghit.
Am ascuns-o sub limbă… și când a plecat, am scuipat-o.
Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigură că o poate auzi.
M-am întins în pat și am închis ochii, prefăcându-mă că dorm.
După câteva minute, ușa s-a deschis.
Pașii lui erau la fel de liniștiți ca de obicei.
S-a apropiat de pat.
Am simțit cum se apleacă deasupra mea.
— Nu ai luat pastila, — a spus el.
Am simțit cum tot corpul mi se răcește.
Vocea lui nu mai era blândă.
— Pulsul tău e prea rapid, — a continuat el încet. — Respirația prea neregulată.
Nu aveam unde să fug.
Am deschis încet ochii.
El mă privea direct.
Fără acea „căldură” ciudată din înregistrare.
— De ce? — a întrebat el.
— Ai văzut, — a spus el după câteva secunde.
Liniștea dintre noi era apăsătoare.
— Ar fi trebuit să mai aștepți, — a continuat el.
— Ce se întâmplă? — am reușit în sfârșit să șoptesc.
Pentru prima dată, a ezitat.
Apoi s-a așezat pe marginea patului, exact ca în înregistrare.
— Nu sunt cel de care trebuie să te temi, Ana, — a spus el încet.
Mi-a înghețat sângele în vene.
— Atunci de ce mă adormi în fiecare noapte? — am întrebat.
El și-a coborât privirea.
— Pentru că în fiecare noapte… cineva încearcă să intre în această casă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Contractul… nu e doar despre tine, — a spus el. — Este despre mine. Despre ceea ce am făcut în trecut.
Nu înțelegeam nimic.
— Am oameni care mă vor distrus, — a continuat el. — Și când au aflat despre tine… au decis să te folosească.
Mi-a fugit pământul de sub picioare.
— De aceea trebuia să te țin adormită. Ca să nu îi vezi. Ca să nu te ia.
— Cine? — am șoptit.
s-a auzit un zgomot puternic jos, în casă.
Un zgomot de sticlă spartă.
Victor a ridicat capul instant.
Fața lui s-a schimbat complet.
— Au venit mai devreme, — a spus el încet.
Apoi s-a întors spre mine.
— Acum înțelegi de ce nu trebuia să vezi asta.
— Rămâi aici. Și orice ai auzi… nu ieși.
Dar deja era prea târziu să mai fie vorba de reguli.
Pentru că mânerul ușii s-a mișcat lent.
Cineva era deja pe partea cealaltă.
Și încerca să intre.
Fii primul care comentează