Elena nu și-a ridicat vocea. A rămas în prag, cu mâna pe clanță, privind drept în ochii Doinei. Pe palier se simțea mirosul de frig și de haine ude, iar zgomotul roților de la cărucior răsuna pe gresia goală.
— Am spus că nu intrați, repetă ea, mai clar.
Adrian își drese glasul, încercând să zâmbească împăciuitor.
— Elena, hai să nu facem o dramă din asta. E doar pentru o vreme. Copiii sunt mici, nu avem unde să mergem…
— Și eu am un copil, răspunse ea. Și am o casă pe care vreau s-o păstrez liniștită.
În spatele lor, Maria se trezise. Pășea încet pe coridor, frecându-și ochii.
Elena întoarse capul și îi zâmbi.
— Nimeni, iubito. Du-te înapoi în cameră.
Doina însă se aplecă spre ușă, ridicând vocea:
— Vai, dar ce fetiță drăguță! Maria, vino la bunica!
Elena închise ușa încă un centimetru.
— Nu o chemați. Nu o cunoașteți suficient.
Tăcerea deveni tăioasă. Pe scări se auzi un ecou de pași. În acel moment, liftul se deschise și apăru Victor, cu geaca aruncată pe umăr și telefonul în mână.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el iritat.
— Întreab-o pe soția ta, izbucni Doina. Ne ține în prag ca pe niște străini.
Victor privi scena, apoi o fixă pe Elena.
— Deschide ușa. Ajunge cu teatrul.
— Nu este teatru, spuse ea. Este viața mea.
— Viața noastră, o corectă el. Și familia mea face parte din ea.
Elena simți cum o oboseală grea o apasă pe umeri. Dar, în același timp, în ea se adunase o liniște stranie, limpede.
— Nu în felul acesta. Nu fără să mă întrebi. Nu fără să mă respecți.
— Respect? Să nu exagerăm. Este doar o situație temporară.
— Temporar este un cuvânt periculos, spuse ea. La voi, temporarul durează ani.
Adrian își mută greutatea de pe un picior pe altul. Copiii lui începeau să plângă, obosiți și înfrigurați.
— Poate că ar trebui să discutăm în altă parte, murmură el.
— Nu, interveni Doina. Eu nu plec nicăieri. Am venit să intru în casa fiului meu.
Elena își îndreptă spatele.
— Casa aceasta nu este doar a fiului dumneavoastră. Este a mea. Și am dreptul să spun cine locuiește aici.
Victor se apropie cu un pas.
— Nu poți să faci asta. Ești absurdă.
— Ba pot, răspunse ea. Și o fac.
În spatele ei, Maria stătea tăcută, strângându-și ursulețul. Elena se sprijini o clipă de perete, ascultând vocile din afară. Se auzeau proteste, pași nervoși, sunetul liftului. În cele din urmă, liniștea.
Când deschise din nou ochii, își dădu seama că tremura. Dar nu de frică. De hotărâre.
În acea zi, Victor nu mai vorbi cu ea. Se învârtea prin casă ca o umbră, răspunzând monosilabic. Spre seară, își făcu bagajul fără zgomot.
— Unde mergi? întrebă Elena.
— La mama. Până îți vine mintea la cap.
— Poate că tocmai acum îmi vine, spuse ea.
Ușa se închise în urma lui cu un sunet sec.
Noaptea fu lungă. Elena nu putu dormi. Stătea lângă fereastră, privind luminile rare din curte. Se gândea la anii în care încercase să fie „înțelegătoare”, să evite conflictele, să facă loc tuturor, mai puțin ei însăși.
Dimineața, casa era neobișnuit de liniștită. Maria își mânca cerealele și povestea despre școală, iar Elena o asculta cu atenție, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost important.
Telefonul sună. Era Victor.
— Mai ești supărată? întrebă el.
— Mama spune că exagerezi.
— Mama ta nu locuiește aici, răspunse Elena. Eu da.
La capătul firului se lăsă tăcerea.
— Nu pot să aleg între tine și familia mea, spuse el în cele din urmă.
— Nici eu nu-ți cer asta. Îți cer doar să nu alegi în locul meu.
După ce închise, Elena rămase cu telefonul în mână. Nu știa ce va urma. Poate o împăcare. Poate o despărțire. Dar, pentru prima dată după mult timp, nu îi mai era teamă.
În acea după-amiază, ieși cu Maria în parc. Copila alerga printre frunzele uscate, râzând. Elena o privea și simțea cum aerul rece îi limpezește gândurile.
Viața nu se terminase. De fapt, abia începea.
Când se întoarseră acasă, soarele apunea încet peste blocurile cenușii. În apartament era liniște, o liniște care nu mai părea goală, ci plină de sens.
Elena aprinse lumina și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi.
Fii primul care comentează