„Pune masa, avem musafiri” — a spus soțul meu Andrei, intrând în apartament… împreună cu amanta lui.

Pur și simplu s-a întors, a traversat holul și s-a închis în dormitor. Nu a trântit ușa — a tras-o încet, ca și cum ar fi pus punct unei cărți citite de prea multe ori. Dincolo se mai auzeau voci: Andrei bombănea ceva, mama lui ridica tonul, dar cuvintele nu mai ajungeau la ea.

În cameră era mai frig decât în bucătărie. Alice s-a așezat pe marginea patului și a privit dulapul vechi, comoda, perdelele pe care le pusese chiar ea. Cinci ani de viață — aranjați pe rafturi. Dintr-odată și-a dat seama că nu mai simțea nici furie, nici durere. Doar claritate.

După zece minute a ieșit.

— Maria, — a spus calm, — mi-ai spus mereu că sunt aici doar temporar. Că nu sunt suficient de „potrivită”. Atunci e perfect.

Soacra a încremenit, cu gura întredeschisă.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Vreau să spun că plec. Astăzi.

Andrei a sărit în picioare.

— Ai înnebunit? Așteptăm musafiri!

— Voi îi așteptați, — l-a corectat Alice. — Eu nu.

A trecut pe lângă ei și a deschis debara. A scos o geantă. Apoi încă una. A început să-și strângă lucrurile repede și ordonat, fără isterie. Maria mergea după ea, văicărindu-se:

— Ce spectacol e ăsta?! Vin oameni! Pune masa și gata!

— Pun masa, — a dat din cap Alice. — Doar că nu pentru voi.

A desprins modemul de pe perete și a rulat cu grijă cablul.

— Ai luat-o razna?! — a țipat Maria. — Internetul!

— Este pe numele meu, — a răspuns liniștită.

Andrei a pălit.

— Alice, ce faci?!

Nu i-a răspuns. A deșurubat becurile: din hol, din bucătărie, apoi din baie.

— Ești nebună?! — a urlat Andrei.

— Nu, — a spus Alice. — Doar iau ce e al meu. Tot ce am cumpărat din salariul meu.

A deschis frigiderul. A scos creveții. Icrele. Carnea. Le-a pus în geantă.

— Asta e o nerușinare! — a scuipat soacra.

— Este cumpărătură, — a ridicat din umeri Alice. — Plătită de mine.

În acel moment a sunat soneria.

Maria a alergat la ușă, aranjându-și bigudiurile din mers. În prag stătea o femeie de vreo treizeci și cinci de ani — îngrijită, cu un palton scump și o manichiură impecabilă. Musafira.

— Poftiți, poftiți — a ciripit Maria. — Chiar acum punem masa…

Femeia a făcut un pas — și s-a oprit. În holul în semi-întuneric, fără lumină, cu gențile la picioare, stătea Alice.

— Dumneavoastră… cine sunteți? — a întrebat prudent.

Alice a privit-o atent. Fără ură. Mai degrabă cu o compasiune reținută.

— Soția, — a spus. — Încă puțin.

Andrei a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.

— Divorțăm, — a continuat Alice. — Puteți intra, desigur. Doar să știți: nu e lumină, nu e internet, nu e cină. Și nici bani pentru facturi.

Femeia s-a întors încet spre Andrei.

— E adevărat?

Andrei a început să bâlbâie.

— Păi… Alice doar dramatizează…

— Am înțeles, — l-a întrerupt ea. — Mulțumesc.

S-a întors și a plecat, fără să-și ia rămas-bun.

Maria a albit.

— Ai distrus totul! — a țipat. — Totul!

Alice a tras fermoarul genții.

— Nu. Eu am închis.

Și-a pus geaca — cea veche, cu fermoarul care se bloca — și a ieșit. Liftul venea încet, dar pentru prima dată în viața ei așteptarea nu o enerva.

Afară era la fel de gri și umed. Alice a inspirat adânc aerul rece și, dintr-odată, s-a simțit ușoară.

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Andrei:

„O să regreți.”

Nu a răspuns.

O săptămână mai târziu, Alice a închiriat o garsonieră mică la periferie. Fără renovare, dar a ei. În prima seară a înșurubat becurile, a aprins lumina, s-a așezat pe podea cu o cană de ceai — și a zâmbit.

O lună mai târziu i s-a oferit un nou loc de muncă. Cu salariu normal. Cu respect.

După șase luni și-a schimbat geaca.

Un an mai târziu, trecând pe lângă o vitrină plină de multicookere, Alice a izbucnit în râs.

Pentru că uneori cel mai bun lucru pe care îl poți „pune pe masă” nu este o cină pentru cei care nu te-au prețuit niciodată,

ci o viață nouă pentru tine însăți.