— Și bătrânul ăsta ce caută aici? Avem, dintr-odată, prea mult spațiu?! — izbucni nora către socrul ei, fără să bănuiască măcar cui îi aparținea cu adevărat casa.

— Vreau medicamentele mele, spuse Ion încet, ținându-se de tocul ușii ca să nu-și piardă echilibrul.

Andreea oftă teatral și dădu ochii peste cap, de parcă i-ar fi cerut ceva imposibil. În spatele ei se auzea râsul femeilor, clinchet de pahare și aceeași muzică asurzitoare. Aerul din casă mirosea a parfum dulceag și a mâncare reîncălzită.

— Nu puteai să le iei aseară? Acum ne-ai trezit pe toți…

Ion nu răspunse. Își scoase încet pantofii plini de praf de pe drum și păși în hol. Podeaua scârțâi sub greutatea lui, iar acel sunet îi strânse inima — îl știa pe de rost, îl auzise de mii de ori. Era sunetul casei lui.

— Unde sunt? întrebă el simplu.

— De unde să știu eu? — replică Andreea, iritată. — Caută și vezi. Dar repede, te rog.

El înaintă prin camere. Pe pereți atârnau tablouri strâmbe, perdelele erau trase neglijent, pe masa din sufragerie erau pahare murdare și sticle goale. În colț, o lampă pe care o cumpărase cu ani în urmă zăcea răsturnată.

În dormitorul lui, aerul era înăbușitor. Două valize deschise ocupau patul. Haine străine erau împrăștiate peste tot. Sertarul în care își ținea lucrurile fusese tras cu brutalitate — câteva fotografii vechi căzuseră pe podea.

Ion se aplecă greu și le ridică. Pe una dintre ele era Mihai, copil, cu un zâmbet larg și genunchii juliți. Ținea în mână o scândură prea mare pentru el.

— Ajut, tată… își aminti Ion vocea lui subțire.

Un fior îi trecu prin piept.

Medicamentele erau aruncate într-un colț al noptierei, sub o carte. Le luă și se așeză pe marginea patului. Înghiți pastilele fără apă, cu un efort vizibil.

— Ai găsit? strigă Andreea din hol.

— Da.

Tăcerea care urmă fu grea. Ion se ridică încet și se îndreptă spre ieșire. În pragul sufrageriei se opri. Femeile îl priveau curioase, cu acea politețe falsă care doare mai mult decât o insultă.

— Îmi cer scuze că v-am deranjat, spuse el calm.

Nimeni nu răspunse.

Ieși în curte. Vântul mișca frunzele mărului rupt. Ion se apropie și atinse trunchiul crăpat, ca și cum ar fi vrut să-i aline durerea. Apoi se așeză pe treptele verandei.

Nu știa cât timp a stat acolo. Soarele urca încet, iar zgomotele din casă deveneau tot mai puternice. La un moment dat, în curte intră o mașină cunoscută.

Mihai coborî grăbit.

— Tată? Ce faci aici?

Ion îl privi lung. Fața băiatului lui era obosită, îmbătrânită parcă peste noapte.

— Am venit acasă, spuse simplu.

Andreea ieși în ușă, cu brațele încrucișate.

— I-am spus să plece la hotel. Nu puteam să-i dăm afară pe oameni.

Mihai rămase nemișcat câteva clipe. Privirea îi alunecă spre pomul rupt, spre mașina parcată pe grădini, spre tatăl lui care părea dintr-odată mult mai mic.

— Tată, de ce nu m-ai sunat?

— Nu voiam să te deranjez.

Cuvintele acelea simple căzură între ei ca o piatră.

Mihai își trecu mâna prin păr, apoi spuse, aproape șoptit:

— Andreea, roagă-i pe toți să plece.

— Ce?! Acum?!

— Acum.

Vocea lui nu ridicase tonul, dar avea ceva nou — o hotărâre pe care Ion nu o mai auzise de mult.

În următoarea oră, curtea se goli încet. Portiere trântite, pași grăbiți, murmure nemulțumite. În cele din urmă rămase liniștea.

Mihai se apropie de tatăl său și se așeză lângă el pe trepte.

— Iartă-mă… spuse. — Am crezut că e mai simplu să las lucrurile să meargă așa.

Ion privi înainte, spre drum.

— Casa asta nu e doar ziduri, Mihai. E viața mea. Și o parte din a ta.

Bărbatul încuviință din cap.

— Știu. Și nu o voi mai uita.

Au stat mult timp în tăcere. Soarele încălzea lemnul verandei, iar în aer plutea mirosul de pământ reavăn și de mere zdrobite.

Ion simți cum nodul din gât începe, în sfârșit, să se desfacă. Poate nu era prea târziu. Poate unele case pot fi reconstruite — nu din cărămidă, ci din cuvinte și din curaj.

Se ridică încet.

— Hai să reparăm pomul, spuse.

Mihai zâmbi pentru prima dată în acea zi.

Și amândoi porniră spre grădină.