„Stăteam cu burta grea și cu sacoșele pentru bebelușul nostru în mâini când mi-am văzut soțul cu alta…

Nu m-a văzut imediat. La început, privirea lui alerga printre tarabe, se oprea pe fețe, pe spate, pe sacoșele altora. Nu căuta o femeie, nu căuta soția lui — căuta o problemă pe care să o rezolve repede. Și abia când privirile ni s-au întâlnit, am înțeles: înțelesese totul. Fără cuvinte. Fără explicații. Fără cale de întoarcere.

Nu m-am mișcat. Stăteam acolo, sprijinită cu o mână de tejghea și cu cealaltă pe burtă. El a făcut un pas spre mine, apoi încă unul, aproape împiedicându-se. Femeia de lângă el s-a uitat mai întâi la fața lui, apoi la mine. În ochii ei nu era nici rușine, nici înțelegere. Doar iritare, ca și cum cineva i-ar fi stricat ziua.

— Tu… — a început el când s-a apropiat, dar cuvintele i s-au blocat în gât.

Îl priveam calm. Prea calm pentru o astfel de situație. Și tocmai asta l-a destabilizat cel mai tare.

— Ședința, nu? — am spus încet, fără să ridic vocea. În tonul meu era doar oboseală.

A încercat să zâmbească, așa cum face cineva care crede că încă mai poate repara lucrurile.

— Ai înțeles greșit…

Am clătinat ușor din cap. Nu din furie. Dintr-o înțelegere finală.

— Nu, Andrei. Pentru prima dată înțeleg totul corect.

Femeia a intervenit. Și-a încrucișat brațele și m-a măsurat din cap până în picioare — burta, sacoșele, chipul meu.

— Andrei, cine e asta? — a întrebat, cu o notă de nerăbdare.

El a ezitat. Și asta a fost cel mai dureros.

Nu a spus „soția mea”.

Nu a spus „mama copilului meu”.

— Este… — a început, dar l-am întrerupt.

— Sunt cea căreia i-ai spus dimineață că ai o ședință importantă — am spus calm. — Și cea care îți poartă copilul.

S-a lăsat liniștea. Greu de suportat.

Femeia s-a uitat la fața lui. Pentru prima dată, ceva s-a schimbat în privirea ei.

— Ai spus că ești divorțat — a spus încet, dar ferm.

Andrei a început să se bâlbâie, să explice, dar cuvintele i se încurcau. Nu mai ascultam. Nu mai conta.

M-am aplecat să aranjez o sacoșă și atunci o durere ascuțită mi-a străbătut burta. Am încremenit, apăsând mai tare cu mâna.

— Ești bine? — a întrebat el instinctiv, făcând un pas spre mine.

S-a oprit. Ca și cum ar fi fost lovit.

Am tras adânc aer în piept, încercând să mă stăpânesc. Un singur gând: nu acum. Nu aici. Dar corpul meu nu mai cerea voie.

Am strâns din dinți, încercând să nu arăt, dar respirația mi s-a schimbat.

— Andrei… — mi-a scăpat, fără să vreau.

El era deja lângă mine.

— Mergem la spital. Acum — a spus repede, cu o voce diferită. Nu sigură. Speriată.

Am clătinat din cap.

— Nu e nevoie. Ai treabă. Ședința.

— Te rog, nu face asta. Nu e momentul…

— Tocmai de asta este momentul.

Contracția a trecut. M-am îndreptat cu greu.

Femeia stătea puțin mai în spate, deja nesigură. Se uita la mine, apoi la el, și începea să înțeleagă.

— Eu nu știam — a spus încet.

Andrei m-a apucat de braț.

— Te rog. Te duc eu. Am greșit, îți explic tot, dar acum contezi tu și copilul.

Mi-am eliberat încet brațul.

— Nu. Contează ce ai făcut deja.

Mă privea de parcă abia acum realiza cu adevărat. Nu era o scenă. Nu era o ceartă.

M-am întors și am pornit spre ieșire. Fiecare pas era greu, dar în mine era o claritate ciudată. Ca și cum ceva se rupsese definitiv — și odată cu durerea dispăruse și frica.

M-a ajuns la ieșirea din piață.

— Nu te las să pleci așa — a spus, aproape strigând.

— M-ai lăsat deja, Andrei. Când ai ales să nu alegi pe noi.

Am ieșit afară. Ploaia se întețise, asfaltul strălucea, mașinile treceau stropind apă. M-am oprit sub un acoperiș, încercând să mă adun.

Contracția a revenit. Mai puternică.

Și lângă mine a apărut o femeie — vânzătoarea de la taraba vecină, aceea de la care cumpărasem prosoapele.

— Domnișoară, vă e rău? — a întrebat blând.

— Cred… că a început.

Nu a mai pus întrebări. M-a luat de braț.

— Chemăm ambulanța. O să fie bine.

M-am așezat pe o bancă, respirând greu. Andrei stătea puțin mai în spate, ca și cum nu știa dacă are dreptul să se apropie.

Și pentru prima dată nu am simțit durere.

Pentru că lângă mine nu era cel care trebuia să fie.

Ci cel care pur și simplu nu a trecut mai departe.

Ambulanța a venit repede. M-au ridicat cu grijă, m-au ajutat să mă întind. Medicul punea întrebări, eu răspundeam automat.

Înainte să se închidă ușa, l-am văzut pe Andrei.

Stătea în ploaie, fără umbrelă, cu părul ud, cu un chip din care dispăruse orice siguranță.

Și o înțelegere prea târzie.

A făcut un pas înainte.

Și pentru prima dată am răspuns sincer, fără furie.

Stăteam întinsă, priveam tavanul și simțeam cum durerea revine. Dar era diferită.

Genul acela de durere din care se naște viața.

Mi-am pus mâna pe burtă.

— Ne descurcăm — am șoptit. — Auzi? Ne descurcăm.

Și în acel moment am știut sigur: copilul meu va avea totul.

Chiar dacă tatăl lui nu va fi acolo.