Marina ținea paharul în mână, iar în acel moment în sală s-a lăsat o liniște cum nu mai fusese în toată seara. Chiar și muzica părea să se retragă undeva în fundal, dizolvându-se în murmurul oaspeților. Toți se așteptau la ceva obișnuit — cuvinte de complezență, mulțumiri, poate o glumă ușoară. Nimeni nu era pregătit pentru ceea ce urma.
A zâmbit ușor, dar în acel zâmbet nu era nici căldură, nici furie. Doar o liniște care incomoda.
— Vreau să ridic un toast pentru soțul meu — a început Marina calm, cu voce egală. — Pentru omul cu care am trăit aproape douăzeci de ani.
Cineva a dat aprobator din cap, alții au ridicat deja paharele. Andrei s-a încordat, dar a încercat să zâmbească, de parcă totul ar fi decurs conform planului.
— Pentru omul pe care cândva îl cunoșteam foarte bine — a continuat ea. — Știam care este filmul lui preferat. Știam cum își bea ceaiul. Știam că nu suportă ploaia și că își uită mereu umbrela.
Prin sală s-a auzit un râs ușor. Cineva a spus: „Așa e la toți”.
Marina a încuviințat ușor.
— Da. La toți. Doar că există ceva ciudat… — a înclinat puțin capul. — Cu timpul, am început să înțeleg că eu îl cunosc din ce în ce mai puțin. Iar altcineva — din ce în ce mai bine.
În sală s-a făcut din nou liniște. Nu una caldă — una tensionată.
Andrei și-a întors încet capul spre ea. Pe chipul lui a apărut acea expresie pe care Marina o văzuse doar de câteva ori — când își dădea seama că pierde controlul.
— În seara asta sunt aici multe femei frumoase — a continuat Marina calm. — Și, sincer, m-am gândit mult ce rochie să aleg. Dar apoi am înțeles că soțul meu are deja pe cineva cu care discută asta.
De la câteva mese s-a auzit un râs nervos. Oamenii au început să se privească între ei.
Andrei a pălit.
Marina și-a mutat privirea pentru o clipă într-o parte. Spre locul unde stătea Larisa. Privirile lor s-au întâlnit pentru o secundă — dar a fost suficient.
— Nu voi spune care rochie îi vine mai bine — a adăugat Marina. — De exemplu, cea roșie. În ea arată într-adevăr… spectaculos.
Liniștea a devenit atât de profundă, încât s-a auzit cum cineva scapă o furculiță.
Andrei și-a coborât privirea. Degetele îi strângeau paharul atât de tare, încât i s-au albit încheieturile.
— Știți care e partea cea mai interesantă? — vocea Marinei a rămas calmă. — Nici măcar nu este vorba despre infidelitate. Oamenii se îndepărtează, sentimentele dispar. Se întâmplă. Cel mai dureros este când omul cu care trăiești încetează să te mai vadă… dar continuă să pretindă că totul este în regulă.
A făcut o scurtă pauză, lăsând cuvintele să pătrundă.
— Când nu știe ce carte citești. Când nu aude ce spui. Când nu își amintește că lucrezi nopțile, pentru că pentru el este doar un „hobby”.
Câteva femei și-au coborât privirea. Cineva a dat ușor din cap.
— Și în același timp poate să scrie ore întregi unei alte femei. Să râdă. Să se intereseze. Să fie atent.
Andrei și-a ridicat încet privirea. În ochii lui nu mai era nici furie, nici apărare. Doar înțelegere.
— De aceea, toastul meu nu este pentru soțul meu — a spus Marina încet. — Toastul meu este pentru adevăr. Pentru acel moment în care încetezi, în sfârșit, să te mai prefaci că totul este bine.
A ridicat paharul.
— Și pentru ca fiecare dintre noi să fie lângă omul pentru care contează cu adevărat. Cu adevărat.
A luat o înghițitură și s-a așezat calm.
Nimeni nu a aplaudat. Nimeni nu a spus nimic. Oamenii au rămas pur și simplu în tăcere.
Și în acea tăcere era totul.
Andrei stătea nemișcat. De parcă nu știa ce să facă cu mâinile, cu privirea, cu el însuși. Tot ce ascunsese atât de mult timp ieșise la suprafață — fără țipete, fără scandal. Și tocmai asta îl făcea cel mai dureros.
După câteva secunde, prezentatorul a încercat să destindă atmosfera, a spus ceva stângaci, muzica a pornit din nou. Dar starea nu s-a mai întors.
Larisa s-a ridicat repede de la masă și a ieșit din sală, încercând să nu atragă atenția. Dar toți au văzut.
Marina nu s-a mai uitat nici la ea, nici la Andrei.
Stătea liniștită, ca și cum tot ce trebuia să se întâmple se întâmplase deja.
După zece minute, Andrei s-a aplecat spre ea.
— Trebuie să vorbim — a spus încet.
Marina și-a întors capul și l-a privit calm.
— Nu acum.
— Te rog.
A ezitat o clipă, apoi a încuviințat.
Au ieșit pe coridor, unde era mai liniște și mai răcoare.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Eu… nu e ceea ce crezi.
Marina a zâmbit ușor.
— Serios? Atunci explică-mi.
A deschis gura, dar cuvintele nu veneau. Toate scuzele păreau brusc goale.
— Este doar… — a început el. — Doar mesaje. Nimic serios.
Marina îl privea atent.
— Chiar vrei să mă convingi că este doar atât?
A tăcut.
— Nu ai observat când a început — a spus ea calm. — Mai întâi ai încetat să vorbești cu mine. Apoi ai încetat să mă asculți. Apoi pur și simplu ai încetat să mă mai vezi.
A făcut un pas mai aproape.
— Și apoi ai găsit pe cineva pentru care a devenit interesant ceea ce la mine nu mai era.
Andrei și-a întors privirea.
— Nu am vrut… — a spus încet.
— Pur și simplu nu te-ai gândit — l-a întrerupt Marina. — Și asta este mai sincer.
El a ridicat privirea.
— Pot să repar totul.
Marina l-a privit mult timp.
— Ce anume vrei să repari?
Nu a răspuns.
— Nici acum nu înțelegi ce s-a rupt — a spus ea încet, dar ferm. — Crezi că problema este Larisa. Dar problema este că ți-a devenit comod să trăiești ca și cum eu nu aș exista.
A făcut un pas spre ea.
— Dă-mi încă o șansă.
Marina a clătinat încet din cap.
— Ți-am dat-o deja. În fiecare zi. Când îți vorbeam. Când așteptam. Când încercam.
A tras adânc aer în piept.
— Doar că tu nu ai observat.
Andrei și-a coborât privirea.
Pentru prima dată în acea seară nu părea confuz, ci pierdut.
— Și acum? — a întrebat încet.
Marina l-a privit calm.
— Acum nu voi mai fi fundalul vieții tale.
Cuvintele au fost rostite liniștit, dar erau definitive.
— Nu voi face scene. Nu voi țipa. Nu voi arunca farfurii. Nu sunt genul acesta de om.
A zâmbit ușor — altfel.
— Pur și simplu voi merge mai departe. Dar fără tine.
Andrei a ridicat brusc privirea.
— Vorbești serios?
— Absolut.
A făcut un pas înainte, ca și cum ar fi vrut să o oprească.
— Marina…
Ea l-a oprit cu un gest calm, dar ferm.
— Nu.
În privirea ei nu era nici lacrimă, nici furie. Doar claritate.
— Știi ce e cel mai ciudat? — a spus ea. — Nu mă doare. Simt doar ușurare.
Andrei a rămas nemișcat.
— Pentru că, în sfârșit, am văzut adevărul.
S-a întors și a revenit în sală ca să-și ia geanta.
Andrei a rămas pe coridor.
Și în acel moment a înțeles pentru prima dată că nu o pierduse în acea seară. Nu la acea cină. Nu din cauza acelui toast.
O pierduse mult mai devreme.
Doar că atunci nu își dăduse seama.
Fii primul care comentează