Am închis încet robinetul și mi-am șters mâinile de prosop, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. În bucătărie se simțea încă mirosul de detergent și de cafea rece. Liniștea mea îi enerva. Îi simțeam cum mă privesc, așteptând să izbucnesc, să țip, să implor. Dar nu aveau să primească spectacolul pe care îl doreau.
— Adrian, am spus calm, înainte să pleci data trecută, ai semnat niște acte. Îți mai amintești?
El a ridicat din umeri, plictisit.
— Nu mai începe cu prostiile tale. Ai o oră.
Bianca se plimba deja prin sufragerie, atingea cu vârful degetelor mobila, deschidea dulapuri, ca și cum își imagina viața ei aici. Zâmbea satisfăcută. Mi-am dat seama că se vedea deja stăpână în locul meu.
Am luat telefonul de pe masă și am apăsat calm pe ecran. Nu am sunat la poliție. Am trimis doar un mesaj scurt. Apoi m-am întors spre ei.
— În regulă, i-am spus. Dar înainte să plec, trebuie să vă arăt ceva.
Adrian a râs ironic.
— Ce să ne arăți? Cum îți împachetezi lucrurile?
— Nu. Cum îți pierzi dreptul să mai intri vreodată aici.
El a făcut un pas spre mine, iritat.
— Ce tot vorbești?
Am mers spre sertarul din hol și am scos dosarul albastru pe care îl păstram acolo de un an. L-am pus pe masă și l-am deschis încet. Hârtiile au foșnit liniștitor.
— Când am divorțat, ai insistat să îmi lași apartamentul. Ți se părea o povară. Ți se părea mic, vechi, lipsit de valoare.
Bianca s-a apropiat curioasă.
— Și?
— Și eu l-am acceptat. Dar nu doar atât.
Am întors prima pagină. Adrian s-a uitat fugitiv, apoi a încremenit. Culoarea i s-a schimbat în câteva secunde.
— Ce este asta?
— Actul de proprietate. Pe numele meu. Definitiv. Cu clauză de interdicție de revendicare.
Bianca a clipit nedumerită.
— Adică…?
— Adică acest apartament nu mai are absolut nicio legătură cu tine, Adrian. Nici juridic, nici moral.
El a început să răsfoiască febril documentele.
— Nu… nu se poate… trebuie să fie o greșeală…
— Nu e. Ai semnat în fața notarului. Ai fost foarte sigur atunci că faci alegerea corectă.
În cameră s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Doar ceasul de pe perete mai ticăia.
— Plecați, am spus simplu.
Adrian m-a privit furios.
— Nu plec nicăieri.
Am zâmbit pentru prima dată în acea seară.
— Ba da. Pentru că nu sunteți invitați.
În acel moment s-a auzit o bătaie în ușă. Nu era una timidă. Era hotărâtă.
Am deschis fără grabă.
Pe hol stătea un bărbat în uniformă de pază, împreună cu administratorul clădirii. Îi chemasem cu câteva minute înainte.
— Bună seara, a spus administratorul. Există o problemă?
— Da, am răspuns liniștit. Două persoane au intrat fără permisiune în locuința mea și refuză să plece.
Bianca a pălit.
— Adrian… hai să plecăm…
Dar el încă încerca să își păstreze demnitatea.
— Nu aveți dreptul…
— Ba avem, a spus calm agentul de pază. Vă rog să ne însoțiți.
Bianca și-a luat geanta cu mâinile tremurânde. Lacrimile i-au apărut instantaneu, distrugându-i machiajul perfect. S-a uitat la mine cu o ură amestecată cu rușine.
— O să regreți…
— Nu cred, am răspuns.
Adrian a mai încercat să spună ceva, dar cuvintele i-au rămas în gât. A aruncat o ultimă privire în jur, ca și cum ar fi realizat abia atunci că nu mai avea niciun loc aici.
Au ieșit în tăcere.
Am închis ușa și m-am sprijinit pentru o clipă de ea. Nu plângeam. Nu tremuram. Simțeam doar o liniște profundă, ca după o furtună lungă.
M-am întors în bucătărie, am reluat spălatul vaselor și am deschis larg balconul. Aerul rece al serii a intrat în cameră, aducând cu el senzația clară de început.
Pentru prima dată după mulți ani, apartamentul părea cu adevărat al meu.
Fii primul care comentează