Elena rămase nemișcată câteva clipe, încercând să-și convingă mintea că totul era doar o coincidență. Poate că o auzise pe cineva strigându-i numele mai devreme. Poate că îl rostise fără să-și dea seama. Noaptea părea însă prea tăcută pentru astfel de explicații.
— De unde… de unde știți cum mă cheamă? întrebă ea, întorcându-se încet.
Maria nu răspunse imediat. Își strânse mai bine paltonul pe lângă umeri și privi dincolo de Elena, ca și cum ar fi urmărit ceva nevăzut.
— Uneori omul simte lucruri înainte să se întâmple, spuse în cele din urmă. Tu doar ascultă. Mâine rămâi acasă.
Un fior rece îi trecu Elenei pe șira spinării. Gândul la Andrei îi apăru în minte cu o claritate dureroasă: chipul lui încruntat, vocea aspră, felul în care își planifica fiecare minut.
— Nu pot să nu merg… murmură ea. Ne-am înțeles deja. Mama lui ne așteaptă.
Maria ridică ușor din umeri.
— Atunci fă cum crezi. Dar ține minte ce ți-am spus.
Elena plecă fără să mai adauge nimic. Când ajunse la capătul străzii, se întoarse instinctiv. Poarta era închisă, iar femeia dispăruse. Pentru o clipă i se păru că totul fusese doar o halucinație obosită.
Drumul spre casă i se păru nesfârșit. Vântul se ridicase și aducea cu el miros de metal și umezeală. Când în sfârșit deschise ușa apartamentului, Andrei o întâmpină cu o privire rece.
— Unde ai fost atâta timp? întrebă el.
Elena își scoase încet geaca.
— Am pierdut autobuzul.
— Mereu pierzi ceva, replică el iritat. Ai pregătit lucrurile pentru mâine?
Ea clătină din cap.
— Nu încă.
Andrei oftă zgomotos și intră în bucătărie fără să mai spună nimic. Elena rămase în hol, ascultând zgomotul farfuriilor. Cuvintele bătrânei îi reveneau obsesiv în minte: Mâine rămâi acasă.
Noaptea dormi puțin. Se trezi de câteva ori, cu inima bătând prea tare. Dimineața, lumina cenușie a orașului părea și mai apăsătoare. Andrei era deja îmbrăcat, nerăbdător.
— Plecăm în jumătate de oră, spuse el. Nu întârzia.
Elena dădu din cap, dar nu se mișcă. Stătea pe marginea patului, cu telefonul în mâini. Gândul că ar putea ignora avertismentul îi provoca o neliniște pe care nu o mai simțise niciodată.
— Nu mă simt bine, murmură ea în cele din urmă. Cred că rămân acasă.
Andrei o privi lung.
— Serios? Tocmai azi?
— Da. Du-te tu. O să mă odihnesc.
El ridică din umeri, supărat, și plecă trântind ușa.
Apartamentul deveni brusc prea liniștit. Elena își făcu un ceai și se așeză lângă fereastră. Orele treceau încet. La prânz, telefonul sună.
Număr necunoscut.
— Alo?
— Sunteți soția lui Andrei Popescu? întrebă o voce oficială.
Elena simți cum îi amorțesc degetele.
— Da…
— Vă sunăm de la serviciul rutier. A avut loc un accident pe drumul spre orașul vecin. Soțul dumneavoastră a fost implicat.
Cuvintele îi răsunau ca prin apă. Nu mai auzea nimic clar, doar fragmente. Coliziune… ambulanță… spital.
Telefonul îi alunecă din mână.
Rămase nemișcată mult timp, privind podeaua. În minte îi apăru din nou chipul Mariei și privirea aceea stranie, sigură.
Spre seară, Elena ieși afară fără să știe exact de ce. Pașii o purtară singuri spre strada Constructorilor. Poarta metalică era acolo, dar părea părăsită. Curtea din spate era goală, acoperită de frunze ude.
— Maria? strigă ea încet.
Nimeni nu răspunse.
Vântul foșni prin copaci, iar de undeva departe se auzi zgomotul unui tren care trecea. Elena rămase acolo până când cerul începu să se întunece din nou.
În acea liniște, înțelese că unele întâlniri nu au explicații și că unele avertismente nu vin ca să fie discutate, ci doar ascultate.
Și pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de ceea ce avea să urmeze.
Fii primul care comentează