Andrei vorbea încet, aproape cu grijă, iar dacă Ana nu l-ar fi cunoscut atât de bine, poate chiar ar fi crezut că este cu adevărat îngrijorat pentru ea. Dar în tonul lui ea învățase de mult să audă și altceva — nerăbdare, iritare și dorința ca totul să revină cât mai repede la ordinea obișnuită, ca și cum boala ei ar fi fost doar o pauză incomodă în viața lui.
Ana tăcea și îl privea atent. Chipul lui Andrei era calm, poate puțin obosit, dar în ochii lui nu era neliniște. Nu era nici compasiune, nici teamă. Doar calculul rece al unui om care vrea să rezolve cât mai repede o situație incomodă.
— Știu că nici pentru tine nu e ușor — continuă Andrei, aplecându-se puțin spre pat. — Dar încearcă să mă înțelegi și pe mine. Mâine trebuie să merg la muncă, iar acasă e totul dat peste cap. Două zile ai stat deja aici, sigur te simți mai bine. E timpul să te întorci.
Ana simți cum înăuntrul ei ceva se schimbă încet. Nu era furie bruscă și nici supărare. Era mai degrabă o înțelegere liniștită, care vine atunci când, după mult timp, începi să vezi lucrurile așa cum sunt cu adevărat.
Deodată îl văzu în fața ei nu doar pe bărbatul care stătea lângă pat, ci pe omul cu care trăise aproape cincisprezece ani.
Și imaginea aceea deveni neașteptat de clară.
Își aminti cum începuse totul. Cum Andrei îi aducea flori după serviciu, cum râdeau în bucătăria mică a primului lor apartament închiriat, încercând să gătească împreună. Atunci el părea altfel — cald, atent, un om cu care puteai să-ți imaginezi o viață întreagă.
Dar, cu timpul, ceva se schimbase.
La început pur și simplu încetase să mai ajute prin casă. Apoi încetase să mai observe câte lucruri făcea ea în fiecare zi. Iar mai târziu ajunsese să considere totul ceva normal, de parcă așa ar fi trebuit să fie.
Ana își dădu seama brusc că în toți acești ani Andrei nu o întrebase niciodată un lucru simplu.
Nu spusese niciodată: „Ești obosită?”
— Andrei — spuse ea încet.
El se încordă imediat. Tonul ei nu-i plăcu. În vocea ei nu era supunere.
— Ce este?
Ana se ridică încet în pat și se sprijini de pernă. Mișcarea îi fu grea, dar nu se mai întinse la loc. Îl privi drept în ochi, ca și cum pentru prima dată după mulți ani era gata să spună ce gândea cu adevărat.
— Spune-mi sincer… — începu ea calm. — Dacă aș muri acum… ai spune totuși că acasă e dezordine?
Andrei rămase o clipă fără cuvinte.
Întrebarea fusese atât de neașteptată încât nu știu imediat ce să răspundă.
— Ce prostii spui? — spuse el iritat. — Ce legătură are asta?
— Răspunde doar.
Andrei își întoarse privirea.
— Desigur că nu — murmură după câteva secunde. — Ar fi cu totul altceva.
Ana dădu încet din cap.
— Exact — spuse ea încet. — Cu totul altceva.
Pentru câteva clipe se lăsă liniștea. Ana închise ochii pentru o clipă, adunându-și gândurile. Cuvintele se așezau singure în mintea ei, ca și cum așteptaseră acest moment de mult timp.
— Pentru tine există doar două stări — spuse ea liniștit. — Ori muncesc acasă, gătesc, spăl, fac curățenie… ori „mă odihnesc”. Altceva nu există.
Andrei se încruntă.
— Iar începi…
— Nu încep — răspunse Ana calm. — Termin.
El zâmbi ironic.
— Ce anume termini?
Ana îl privi atât de liniștit încât Andrei simți pentru o clipă un disconfort ciudat.
— Conversația asta.
— Și ce înseamnă asta?
— Înseamnă că voi rămâne în spital atât timp cât va spune medicul. Iar tu te vei întoarce acasă și îți vei rezolva singur problemele.
Andrei se ridică brusc.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Perfect — spuse el rece. — Deci ai decis să arăți că ai caracter?
Ana clătină încet din cap.
— Nu. Doar m-am săturat să fiu comodă pentru alții.
Andrei tăcu câteva secunde, apoi fața i se încordă.
— Știi ceva, Ana — spuse el dur. — Dacă crezi că poți sta aici săptămâni întregi în timp ce eu mă ocup de tot singur, te înșeli.
— Eu nu cred asta.
— Atunci ce crezi?
Ana privi tubul perfuziei. Lichidul limpede picura încet, picătură cu picătură.
— Cred că timp de cincisprezece ani am făcut totul ca apartamentul nostru să fie un cămin adevărat — spuse ea încet. — Dar pentru tine a fost doar un serviciu.
Andrei pufni și se întoarse.
În acel moment ușa salonului se deschise și intră o asistentă medicală în halat albastru deschis. Se apropie de pat, verifică perfuzia și o întrebă pe Ana cum se simte.
Ana spuse că se simte puțin mai bine. Asistenta dădu din cap și spuse că în câteva minute se termină programul de vizită.
Andrei oftă iritat, de parcă era încă o neplăcere în ziua lui. Își îmbrăcă geaca și se îndreptă spre ușă.
La prag se opri și spuse peste umăr:
— Bine. Fă cum vrei. Dar să nu spui după aceea că nu te-am avertizat.
Ana nu răspunse.
Privea doar ușa închisă.
Când salonul redeveni liniștit, Ana se lăsă încet pe pernă. Slăbiciunea era încă în corpul ei, dar acum senzația era diferită.
În interiorul ei apăruse un sentiment ciudat de eliberare.
Stătea întinsă și privea tavanul și înțelese brusc că pentru prima dată după mulți ani nu îi era frică să rămână singură.
A doua zi dimineață veni medicul care o trata. Un bărbat de vreo cincizeci de ani îi privi atent analizele și dădu din cap.
— Evoluția este bună — spuse el. — Dar externarea nu mai devreme de o săptămână. Pancreasul nu iubește graba.
— Înțeleg — spuse Ana.
Medicul o privi atent.
— Vă așteaptă cineva acasă?
Ana se gândi câteva secunde.
— Da — spuse ea încet. — Dar acum nu mai este atât de important.
Medicul zâmbi ușor și ieși din salon.
Când liniștea se așternu din nou, Ana luă telefonul de pe noptieră.
Câteva secunde privi pur și simplu ecranul.
Primul nume din listă era Andrei.
Degetul ei rămase o clipă deasupra lui, dar nu îl apelă.
În schimb deschise un alt mesaj care stătea acolo de câteva zile.
Era de la un agent imobiliar.
Ana scrise încet răspunsul:
„Bună ziua. Sunt gata să discutăm despre vânzarea apartamentului. Când ne putem întâlni?”
Mesajul a fost trimis.
Ana lăsă telefonul pe noptieră și închise ochii.
O mai aștepta o săptămână de tratament.
Și apoi — o viață complet diferită.
Fii primul care comentează