Am introdus cheia în broasca ruginită. Scrâșnetul părea că toată casa ar fi suspinat. Ușa nu s-a clintit imediat, ca și cum s-ar fi opus. Când ușa s-a deschis cu un geamăt, un fior rece m-a lovit în față, ca și cum nu ar fi fost o pivniță, ci un mormânt adânc.
Am coborât scările înguste, lipite de perete. Scândurile scârțâiau sub picioare, sunetul răsunând în liniștea asurzitoare ca o bătaie a inimii. Jos, aerul mirosea a mucegai, a ciuperci… și ceva metalic, familiar. Mirosul de sânge.
Lumina se filtra printr-o fereastră mică de lângă tavan, iar înăuntru am văzut… cuști. Rând după rând, sudate din bare de fier. Ceva se mișca în fiecare. La început am crezut… șobolani. Dar nu. Inteligența le strălucea în ochi. Ochi galbeni, animalici, dar conștienți.
M-am apropiat cu un pas – și i-am văzut. Fețe de lup. Dar prea mari, prea… umani. Labele lor se întindeau spre bare, ghearele zgâriau metalul, iar încheieturile lor purtau urme de frânghie. Se uitau la mine ca și cum ar fi știut. Au așteptat.
Și apoi am observat pereții. Tencuiala era mâzgălită peste tot cu scrisul strâmb al soțului meu. Formule, date, nume. Printre ele – numele bunicii mele. Dedesubt, cu marker roșu, cuvintele: „Obiect de succes”.
Mi-au cedat genunchii și m-am agățat de perete ca să nu cad. Se auzeau pași în spatele meu. Grei, încrezători. Aceiași pași pe care îi auzisem în cameră cu trei ore mai devreme. M-am întors – Roman stătea în prag. Ținea un cuțit în mâini. Și un zâmbet.
„Trebuie să înțelegi, Mira”, a spus el cu blândețe. „Nu e vorba de bani. E vorba de eternitate. Ea m-a ajutat. Și acum e rândul tău.”
În acel moment, cuștile au zdrăngănit și au urlat. Creaturile au început să lovească gratiile, iar un sunet a umplut aerul încât mi s-a făcut părul măciucă. Am țipat, țipătul meu contopindu-se cu urletele lor. Dar cel mai puternic sunet a fost bătăile inimii mele.
…Am țipat, țipătul meu contopindu-se cu urletele lor. Dar cel mai puternic sunet era bătăile inimii mele.
Și dintr-o dată una dintre cuști s-a prăbușit. Gratiile, răsucite de gheare, au cedat. O creatură, pe jumătate lup, pe jumătate om, a pășit înainte. Privirea i-a căzut asupra mea, apoi asupra lui Roman.
Totul s-a întâmplat într-o clipă. O lovitură, un țipăt, un cuțit căzând pe podea. Roman a dispărut într-un mârâit înfundat, în întunericul sfâșiat de dinți. Vocea i s-a frânt ca o sfoară tăiată.
Am stat acolo, incapabil să mă mișc, auzind doar carnea sfâșiindu-se, sunetul gânguit pierzându-se în tăcere. Creatura și-a ridicat capul și s-a uitat la mine. Ochii ei… unul albastru-aprins, celălalt chihlimbar. Aceiași pe care îi avea bunica mea în vechiul portret.
„Fugi, copilă”, am auzit în mintea mea.
Am ieșit în fugă din subsol, fără să-mi amintesc că trântisem ușa în urma mea. Casa era în spatele meu și un sentiment de teroare amestecat cu înțelegere îmi bubuia în piept. Vecinul știa. Bunica știa. Acum știam și eu.
Și când m-am uitat înapoi, nu mai era lumină în micul subsol. Doar doi ochi străluceau în întuneric și apoi s-au stins.
Fii primul care comentează