— Ce? — a izbucnit, în cele din urmă, Elena. Vocea îi tremura, deși încerca să-și păstreze tonul rece, autoritar

— Ce? — a izbucnit, în cele din urmă, Elena. Vocea îi tremura, deși încerca să-și păstreze tonul rece, autoritar. — Ce prostii spui, Andreea? Casa asta e a mea! Actele sunt pe numele meu!

Cătălin mă privea fix, ca și cum abia atunci descoperea o latură a mea pe care nu o cunoscuse niciodată.

Nu am răspuns imediat. Am tras adânc aer în piept, am deschis sertarul bufetului și am scos o mapă groasă, ordonată, cu foi ștampilate și semnate. Am pus-o pe masă, în fața lor.

— Acum șase luni — am început încet — banca a scos casa la licitație. Datoriile s-au adunat an după an. Știu că ascundeați scrisorile cu somațiile, sperând că „o să treacă de la sine”. Dar nu a trecut.

Fața Elenei s-a albit ca varul. Buzele i-au început să tremure.

— Nu… nu e adevărat! — a strigat ea, dar în glas i se simțea mai mult disperarea decât furia. — Și oricum, nu era treaba ta!

— Era — am replicat tăios. — Pentru că și eu locuiam aici. Nu puteam să accept ideea că, într-o dimineață, executorii ne-ar fi dat afară pe toți în stradă.

Am deschis mapa. Primul document: procesul-verbal al licitației. Următorul: contractul de vânzare-cumpărare. La rubrica „Cumpărător” — numele meu.

— Andreea… — a șoptit Cătălin, întinzând mâna spre acte, dar și-a tras-o repede, de parcă s-ar fi ars. — E adevărat totul?

Am încuviințat.

— Am muncit în tot acest timp. Noaptea, când voi dormeați. Am ținut contabilități, am făcut declarații, am ajutat firme din Iași, București, chiar și din Cluj. La început luam câteva sute de lei, apoi mii. Nu am fost o povară. Am strâns fiecare ban.

Ochii mi s-au umezit, dar vocea mi-a rămas fermă:

— Și când casa a fost scoasă la licitație, eu am cumpărat-o. Nu a fost niciun „binefăcător necunoscut”. Am fost eu.

În bucătărie se auzea doar ticăitul ceasului de perete.

Elena s-a lăsat grea pe scaun, de parcă pământul i-ar fi fost luat de sub picioare. Fața i se încremenise.

— Deci tot acest timp… — Cătălin și-a trecut mâna prin păr, copleșit. — Ai muncit, ai tăcut, și eu nici măcar nu am știut?

— Da — am spus. — Pentru că știam că, dacă aș fi spus mai devreme, mama ta te-ar fi întors împotriva mea. Dar m-am săturat să fiu numită „parazită”.

Elena a izbit brusc cu palma în masă.

— Nu îndrăzni! Casa asta e viața mea! Eu am construit-o, eu am ales fiecare cărămidă, fiecare detaliu!

Am inspirat adânc și am scos ultimul document: extrasul actualizat din Cartea Funciară.

— Nu, doamnă Elena. Legea spune altceva: casa e pe numele meu.

Cătălin a rămas tăcut. Ne privea pe rând, ca și cum toată greutatea lumii se prăbușise pe umerii lui. În cele din urmă a spus, cu o voce răgușită:

— Mamă, e destul. Andreea ne-a salvat. Și tu ai chinuit-o ani la rând.

Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi. Nu o văzusem niciodată așa. Nu era femeia rece și neclintită pe care o știam, ci o femeie înfrântă.

— Eu… nu știam… — a bâiguit ea. — Credeam că nu ești bună de nimic… că nu vei reuși niciodată…

Nu am simțit triumf. Doar oboseală. Toți anii de umilințe, de vorbe tăioase, de priviri batjocoritoare s-au prăvălit înapoi peste mine, dar acum aveam puterea să o privesc drept în ochi.

— Acum știți adevărul — am spus liniștit. — Puteți rămâne aici. Nu vă voi alunga. Dar niciodată, niciodată să nu mă mai numiți „parazită”.

Am închis mapa și m-am ridicat.

Cătălin s-a ridicat imediat și mi-a pus mâna pe umăr. Vocea lui era hotărâtă, dar caldă:

— Sunt mândru de tine, Andreea.

Elena a rămas pe scaun, cu privirea pierdută în masă. Nu mai avea arme împotriva mea.

Iar eu, pentru prima oară, am simțit că acești pereți chiar îmi aparțin.

Și nimeni, niciodată, nu va mai putea să-mi spună „parazită”.