Veronica simți cum i se strânge pieptul. Își împinse ușor cârjele înainte și, fără să mai ceară voie, încercă să treacă pragul. Mirela însă nu se clinti. Își sprijini mâna de tocul ușii și o privi de sus, cu un zâmbet rece.
— Ți-am spus deja, nu mai locuiești aici.
Ion făcu un pas înainte, încruntat.
— Dă-te la o parte, fata mea trebuie să intre în propria ei casă.
În spatele Mirelei se auzeau râsete de copii și zgomot de veselă trântită. Din sufragerie venea lumina aprinsă și o muzică dată prea tare. Veronica simți cum i se înmoaie genunchii. Acesta fusese locul în care muncise ani întregi să creeze liniște și ordine. Fiecare obiect fusese ales cu grijă, fiecare colț avea o amintire.
— Andrei a zis că așa e mai bine pentru toată lumea, continuă Mirela, ridicând din umeri. Tu oricum nu poți avea grijă de casă acum. Iar bunica are nevoie de cineva tot timpul lângă ea.
— Și Andrei unde e? întrebă Veronica, cu vocea tremurândă.
— La serviciu. Sau… nu știu. Nu e treaba mea.
Ion împinse ușa cu umărul, iar Mirela fu nevoită să facă un pas înapoi. Veronica intră încet, privind în jur cu un nod în gât. Covorul ei deschis la culoare era pătat, masa era acoperită cu ambalaje și farfurii murdare, iar perdelele miroseau a fum. În colțul camerei, un băiețel desenase cu markerul direct pe perete.
— Nu dramatiza, replică Mirela. Copiii sunt copii.
Veronica înaintă până la dormitor. Ușa era întredeschisă. Înăuntru, dulapul era dat peste cap, hainele ei erau amestecate cu altele străine. Pe pat stătea întins un bărbat pe care nu îl mai văzuse niciodată — probabil Radu. Mânca semințe și se uita la televizor.
— Poți să te ridici de acolo? spuse Ion cu o voce rece.
Bărbatul îl privi fără grabă, apoi își strânse umerii.
— Ne-am mutat aici. Andrei a fost de acord.
Veronica simți că o ia amețeala. Se așeză pe marginea patului, încercând să respire adânc. Toată durerea din ultimele săptămâni, toate nopțile de spital, toată speranța că măcar acasă va găsi liniște — se prăbușeau într-o clipă.
Atunci se auzi cheia în ușă.
Andrei intră grăbit, cu telefonul în mână. Se opri când o văzu.
— Ai venit… murmură el.
— Ce înseamnă asta? întrebă Veronica. Cum ai putut?
El evită privirea ei.
— Trebuia să ajutăm familia. Tu nu puteai sta singură, iar bunica chiar are nevoie de îngrijire. E temporar.
— Temporar? Casa mea e ocupată, lucrurile mele sunt distruse, iar tu vorbești de temporar?
Ion se apropie de ginerele său.
— Îți dau o oră. Ori îți scoți rudele afară, ori chem poliția.
— Ba avem, răspunse Ion calm. Apartamentul e pe numele fiicei mele.
Tăcerea care urmă fu grea. Andrei își trecu mâna prin păr, vizibil neliniștit. Copiii amuțiseră, iar muzica fusese oprită.
— Bine… spuse el în cele din urmă. Strângeți-vă lucrurile.
Mirela începu să protesteze, dar Andrei ridică tonul pentru prima dată.
— Am spus să vă strângeți lucrurile!
În următoarea oră, atmosfera din apartament se transformă într-un haos grăbit. Haine aruncate în saci menajeri, jucării împrăștiate, uși trântite. Veronica privea totul de pe scaun, simțindu-se goală și obosită, dar în același timp ciudat de liniștită. Tatăl ei stătea lângă ea, ca un zid tăcut.
Când în sfârșit ușa se închise după ultimul sac scos pe palier, în apartament se lăsă o liniște apăsătoare. Andrei rămase în mijlocul camerei, fără să știe ce să spună.
— Nu mai pot avea încredere în tine, rosti Veronica încet. Ai decis totul fără mine. Ai ales pentru mine.
— Am crezut că fac ce trebuie, șopti el.
— Nu. Ai făcut ce ți-a fost mai ușor.
Ion o ajută să se ridice.
— Vii la mine o vreme, îi spuse blând. Până îți revii complet.
Veronica privi în jur încă o dată. Casa era aceeași, dar nu mai era la fel. Știa însă că va reuși să o aducă din nou la viață. Pas cu pas. Ca și cum ar învăța din nou să meargă.
A doua zi dimineață, deschise larg ferestrele și lăsă aerul rece să intre. Pentru prima dată după accident, simți că poate începe din nou.
Fii primul care comentează