— Cum să nu vii, Ana? Cum să nu vii la mormântul tatălui tău, tocmai tu, care îi spuneai stâlpul vieții tale? Am strâns colțul batistei în pumn până a crăpat materialul sub degete. Stăteam singură pe banca rece din cimitirul satului, cu ochii uscați de atâta gândit, și pe alocuri umezi de plâns amar. Preotul plecase, vecinele se retrăseseră tăcut, dar eu nu puteam desface ochii de pe locul gol de lângă mine. O așteptasem pe Ana, fiica mea, ca pe ultimul semn că familia încă mai există, dar banca a rămas la fel de pustie.
Înainte, nu era weekend fără să șoptească pe la ușă „Mamă, ți-am adus cartofi noi din piață” sau „Hai să bem o cafea și să povestim de tata”. Dar de când s-a măritat cu Vlad, parcă s-a stins din sufletul ei focul ăla blând. Off, Vlad… băiat bun la început, tăcut. Acum, nu știu ce să cred. Are vorba ascuțită, se uită la Ana de parcă fiecare zâmbet îi e un păcat. Am simțit că se schimbă copila mea, dar m-am mințit, gândind că e doar vârsta sau viața nouă la oraș.
Telefonul n-a sunat nici măcar să-mi spună că nu vine. Doar un mesaj sec, lipsit de Ana cea caldă pe care o știam: „Nu pot ajunge anul acesta, mamă. Vlad nu se simte bine și are nevoie de mine.” Asta a fost tot. Aș fi vrut să-i strig: „Dar eu? Eu nu am nevoie de tine, doar pentru câteva ore să-ți amintești cine ești? Cum aș putea să nu mă gândesc că și tu ai să mă lași cândva, fără nicio explicație?”
Am mers acasă cu pași mici, să nu audă nici podeaua de sub mine cât de grea mi-e inima. In hol mirosea a vechi și praf, așa cum miroase acolo unde poveștile nu se mai spun cu voce tare. M-am oprit la poza veche: noi trei, la Crăciun, bradul prost împodobit și Ana, cu părul prins în două codițe, chicotind la o glumă de-a tatălui ei. Am atins geamul rece al ramelor și am oftat: „Nicolae, mă auzi? Am rămas singură, și parcă nici Ana nu mai e a noastră.”
Prăpastia dintre noi s-a lărgit cu fiecare an de la moartea ta. Primele luni Ana venea săptămânal, aducea flori și săpunea curtea. Apoi, o dată la două săptămâni, apoi la sărbători. Am simțit mereu o teamă ascunsă în privirea ei, o oboseală care nu era a tinereții. Odată am prins-o plângând în bucătărie, la telefon cu Vlad. Îi șoptea, să nu o aud, „Nu pot sta mult, mama are nevoie de mine”, și el i-a răspuns atât de tare încât am distins cuvântul „egoistă”. Ea și-a strâns lacrimile pe furiș și a zâmbit înapoi la mine, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
La câteva zile de la pomenire, mi-am găsit curajul să o sun. Am ascultat clinchetul prelung al telefonului, cu inima sugrumată. A răspuns repede, cu voce joasă: „Mamă, sunt la serviciu.”
— Ana, nu te-am auzit de mult… Ai timp să vii săptămâna asta? Să mâncăm împreună, să mai vorbim, să…
— Mamă, nu promit nimic. Vlad vrea să plecăm pe undeva, nu prea îi place în sat. Poate altă dată.
M-am blocat. Câteodată mă întreb cu ce-am greșit. Dacă i-am dat prea multă libertate sau prea puțină. Dacă am forțat-o, fără să vreau, să caute liniștea lângă cineva care o frânge.
De la vecina Rodica am auzit că Vlad țipă la ea uneori. Am întrebat-o pe Ana, de fiecare dată a dat din mână: „Nu-i treaba ta, mamă. Suntem adulți, ne descurcăm.” Dar ochii ei, când totuși ne întâlnim rar, spun mereu altceva: dor, teamă, poate chiar vinovăție.
Într-o duminică am primit-o pe Ana pe nepusă masă. A venit singură, cu ochii umflați, brațele acoperite de pulover, deși era cald de iunie. S-a așezat la masa din bucătărie, unde tata stătea cu ziarul. Liniștea era grea între noi, ruptă doar de sunetul lingurii care lovea cana de ceai.
— Mamă, nu știu cât mai pot. Nu știu… Oprește-te din întrebat, te rog. Am simțit că nu-i pot atinge rănile. Am întins mâna, dar ea s-a tras ușor.
— Ana, casa asta e mereu a ta. Oricum ai veni, cu ce suflet ai veni, aici rămâi copilul meu. Nu trebuie să fii perfectă.
A izbucnit în lacrimi, plânsetul ei zguduind masa veche. Mi-a spus, printre suspine, că Vlad vrea ca ea să rupă orice legătură cu trecutul, cu prietenii, cu mine. Că fiecare amintire e folosită ca o vină, că și dragostea pentru tatăl ei deranjează.
Eu i-am spus: „Ana, nu te judec. Viața e lungă, sufletul greu. Dacă trebuie să rupi, rupe cu ce doare, nu cu ce te-a crescut. Și nu te teme de vorba lumii, e mai rău să te pierzi pe tine.”
A plecat repede, ca să nu prindă seara la mine. Mi-a lăsat însă o tăcere apăsătoare și teama că n-am făcut destul, că am pierdut-o iarăși pe drum.
Zilele trec una după alta. Mă uit la telefon de fiecare dată când sună, speriată că e vreo veste rea sau, mai rău, niciuna.
Noaptea, vorbesc cu tine, Nicolae, lângă mormântul tău. Tu mi-ai spus odată: „Copilul trebuie să poată pleca oricând, dar să știe că acasă e lumina aprinsă.” Încerc să țin lumina asta vie, chiar dacă vântul e aspru.
Mă întreb, în fiecare seară: e vina mea? Sau trebuie doar să am răbdare? Poate va veni o zi când Ana va trece din nou pragul casei, fără teamă, fără să se ascundă. Dar până atunci, oare cum să-mi îngrop dorul de copilul care era odată tot universul meu?
Fii primul care comentează