Polițistul s-a îndreptat brusc, de parcă ar fi fost electrocutat. Fără să spună un cuvânt, a arătat spre podea, iar toți cei din jur s-au apropiat instinctiv. Între rosturile plăcilor mai deschise se vedea ceva întunecat, aproape imperceptibil — ca o murdărie uscată. Dar nu era murdărie. Erau urme pe care un ochi experimentat nu le-ar fi confundat niciodată.
— Deschidem aici, — a spus încet, dar ferm, comisarul Mihai Popescu.
Maria a pălit. Buzele i-au tremurat, dar încă încerca să se țină. Și-a aranjat nervos părul și a râs — prea tare, prea forțat.
— Vorbiți serios? Este doar o renovare. V-am spus, era mucegai…
Nimeni nu i-a răspuns. Unul dintre criminaliști se pusese deja în genunchi și începea să ridice cu grijă marginea plăcii cu un instrument. În cameră era o liniște atât de adâncă, încât se auzea cum metalul zgârie ceramica.
Ana stătea în prag, strângând ursulețul la piept. Nu plângea. Doar privea.
Prima placă nu a cedat imediat. Când, în cele din urmă, au reușit să o miște, în aer s-a răspândit un miros. Greu, dulceag-putred, care îți întorcea stomacul pe dos. Unul dintre polițiști și-a acoperit nasul cu mâna.
Maria a făcut un pas înapoi.
— Este… este imposibil… — a șoptit ea, dar vocea nu o mai asculta.
Plăcile au fost scoase una câte una. Sub ele se afla un strat proaspăt de ciment, care evident nu apucase să se întărească complet. Au început să îl spargă. Cu fiecare lovitură, în bucătărie părea că se face și mai multă liniște, deși zgomotul creștea.
Și apoi — un sunet surd. Unealta a lovit ceva moale.
Nimeni nu a spus nimic.
Criminalistul a îndepărtat cu grijă resturile de ciment cu mâinile, iar după câteva secunde a apărut materialul. Închis la culoare, îmbibat… cu ceea ce toți înțelegeau.
— Ajunge, — a spus încet Popescu.
Dar toți știau deja.
Maria și-a acoperit fața cu mâinile. De data aceasta nu mai râdea.
Ana a făcut un pas înainte.
— V-am spus, — a spus ea încet. — Lui tata îi este frig…
A spus-o cu o liniște atât de profundă, încât mâinile unuia dintre polițiști au început să tremure.
Scoaterea trupului lui Daniel a durat aproape două ore. Totul se desfășura metodic, fără cuvinte inutile, dar tensiunea plutea în aer ca o coardă întinsă. Când în cele din urmă au scos trupul, nu mai exista nicio îndoială — nu era o dispariție. Era o crimă.
Maria stătea pe un scaun, de parcă nu mai avea nicio putere. Privea într-un punct fix, fără să reacționeze la întrebări sau la ceea ce se întâmpla în jur.
Popescu s-a apropiat încet.
— Când s-a întâmplat? — a întrebat el.
— Maria, știți că vom afla oricum.
Buzele i-au tremurat. A tras aer adânc, ca și cum s-ar fi predat.
— El este de vină… — a șoptit.
Aerul parcă a devenit și mai rece.
— Bea. Țipa. Mă lovea… — vocea i se ridica treptat, ca și cum încerca să se convingă pe sine. — Nu mai puteam… În noaptea aceea a început din nou… Eu doar… l-am împins…
— A căzut… tare… Nu credeam că…
Popescu o privea atent.
— Și ați decis să ascundeți trupul sub podea?
Maria a ridicat brusc privirea.
— Nu știam ce să fac! — a strigat. — Nu înțelegeți! Nimeni nu înțelege! Am rămas singură cu copilul! Dacă m-ar fi arestat…
În acel moment, Ana a spus încet:
— Ai spus că doar doarme…
Fetița stătea lângă perete, strângând ursulețul atât de tare încât degetele i se albiseră.
— Ai spus că tata se va trezi când îi va fi cald…
Maria s-a întors, acoperindu-și fața.
Popescu s-a aplecat la nivelul Anei.
— Ana… ai spus asta cuiva?
Fetița a dat din cap.
— Nu. Mama a spus că este un secret. Dar tata bătea noaptea… Eu auzeam.
În cameră s-a făcut cu adevărat înfricoșător.
— Bătea? — a întrebat încet unul dintre anchetatori.
— Da. De sub podea. Mă striga. Dar mama nu m-a lăsat să mă apropii…
Maria a sărit în picioare.
— Nu este adevărat! Inventează! Este doar un copil!
Dar vocea ei era deja isterică, frântă.
Popescu nu și-a luat privirea de la fetiță.
— Când ai auzit asta, Ana?
— În noaptea aceea… și după aceea… — s-a gândit. — Apoi s-a oprit.
Aceste cuvinte au atârnat în aer mai greu decât orice probă.
Maria s-a așezat încet înapoi. Nu se mai apăra. Doar plângea încet, legănându-se înainte și înapoi.
Popescu s-a ridicat.
— Luați-o, — a spus calm.
Când cătușele s-au închis pe încheieturile ei, Maria nu a opus rezistență. Doar pentru o clipă și-a privit fiica.
— Iartă-mă… — a șoptit.
Când Maria a fost scoasă din casă, vecinii se adunaseră deja pe stradă. Unii șușoteau, alții își făceau cruce, iar alții își întorceau privirea.
Ana a fost luată de mână de o asistentă socială. Fetița a mers liniștită cu ea, fără să se uite înapoi.
Doar în prag s-a oprit pentru o clipă.
Și a spus încet, parcă pentru sine:
— Acum nu-i mai este frig…
Nimeni nu a găsit ce să spună.
Mai târziu, deja la secție, Popescu a stat mult timp în biroul lui, privind fotografia de la locul faptei. Plăcile deschise. Rosturile întunecate. Și acel gol care acum părea și mai înfricoșător decât ceea ce fusese sub ele.
Văzuse multe în cariera lui.
Dar cuvintele unei fetițe de patru ani… nu îi ieșeau din minte.
„Tata nu a murit… este sub podea…”
Și cel mai înfricoșător nu era nici măcar faptul că avusese dreptate.
Ci felul în care o spusese.
Fii primul care comentează